Archive for the ‘aberatii’ Category

se zice ca actiunile si decizile noastre depind de noi. totodata, se zice ca e mai bine sa regreti ceva ce ai facut decat ceva ce nu ai facut. insa e greu sa iei o decizie pentru ca, in general, aceasta nu implica doar persoana noastra. de decizia noastra mai stau “atarnati” si altii. altii pe care nu-i putem scoate din ecuatie, iar pe care, daca incercam sa-i neglijam, se intorc sa ne bantuie.

libertate…e un cuvant vag, daca nu foarte vag, pentru ca nu suntem niciodata pe deplini liberi pentru a lua decizii care sa ne implice doar pe noi si pentru ca, animale sociale ce suntem, nu dorim libertatea sau nu putem sta in aceasta stare prea mult timp.

egoisti devenim atunci cand uitam de cei din jur pe care-i afecteaza decizile sau actiunile noastre si ne concentram doar asupra consecintelor pentru persoana noastra. uneori, toti avem nevoie sa fim egoisti, pentru a ne regasi identitatea, pentru a ne declara pseudo-independenta, pentru a nu simti ca ne pierdem cu totul in alte persoane.

acest post nu are nici inceput, nici un sfarsit clar, asa cum logica poate scapa foarte usor, fiind conceput in lipsa unei astfel de caracteristici. asa zboara uneori gandurile prin cap…

Advertisements

le-am găsit pe un site, sunt în engleză şi, pentru a păstra savoarea poantei, o să le enunţ în aceeaşi limbă în care le-am găsit.

so…. 5 rules for happiness:

  1. free your heart from hatred
  2. free your mind from worries
  3. live simply
  4. give more
  5. expect less

😀 finalul mi se pare genial, seamănă cu clasicul “fericiţi cei săraci cu duhul”. 🙂

      ….ASE-ul?

     trecând astăzi pe lângă ASE, a trebuit sa-mi croiesc drum ca’n junglă. Ştiu că azi au început facultăţile, însă brusc mi s-a făcut dor de liniştea din jurul facultăţii din timpul verii…Zeci de oameni gătiţi, zgomotoşi şi totodată, rătăciţi…rătăciţi pentru că cei mai mulţi erau boboci, rătăciţi pentru că dacă îi întrebi de ce au dat la ASE, puţini or să ştie să îngaime un răspuns gen “aici am vrut” sau măcar să admită că nu ştiu…

     şi totuşi, de ce dă toată lumea la ASE? da, ştiu, pentru că toată lumea dă acolo…e un cerc vicios. 😐

     venind dintr-un liceu economic (alegerea mea, deh! ce ştiam io la 14 ani…), în care dacă spuneai că nu dai la ASE erai privit ca un lepros, am dezvoltat o oarecare alergie la marea şi minunata “Academie de Studii Economice”, pe care toţi o laudă, însă nimeni nu ştie exact de ce… Nu e singura universitate / academie (whatever!) economica din ţară şi nici cea mai bună. Cea mai veche da!!! Şi la propriu şi la figurat! Fosile de profesori care uită că trebuie să se pensioneze, cu aere de savanţi, deşi cunoştinţele lor au trecut demult la capitolul istorii, pentru că viaţa îi depăşeşte, iar dintre cei tineri, şi aceştia sunt destui de demagogi (scuzaţi cacofonia), îşi privesc studenţii de sus, chiar dacă uneori sunt cu doar câţiva ani mai mari decât aceştia. Poate ar trebui să le reamintească cineva că statutul de profesor nu le conferă dreptul de a fi Dumnezei, ci tot oameni rămân…

      şi mă uit din nou în jur şi uneori îmi vine să fac fluturaşe cu sfaturi şi să le împart prin bucureşti…sfaturi gen “spălaţi-vă pe dinţi, pe păr, etc”, sau “nu mai claxonaţi că nu se sperie şoseaua şi face o bandă specială pt dvs” sau “nu daţi la ASE! mai sunt şi alte facultăţi în lumea (ţara) asta!!!!”

     privesc televizorul din care ies mai multe reclame decât orice altceva… şi aşa am descoperit că, în materie de advertising consider că cea mai mare provocare este să faci o reclamă bună la detergent (de rufe sau vase) sau tampoane…însă cred că primul este mai “popular”… detergent obisnuit

     următoare mare provocare ar putea fi convingerea companiilor care vin cu reclame gata-făcute după reţete de succes de acum 20 de ani, reclame cărora li se adaugă, după caz, voce în limba română sau chiar un “abţibild” cu produsul în starea sa cea mai recentă, convingerea acestora că publicul nostru merită măcar atata brumă de consideraţie şi respect încât să nu i se servească resturile de la masa alăturată… a se vedea reclama la Pepsi cu tipa care probează rochii fără a mai merge în cabină, o mie de reclame la fanta, chiar şi la detergenţi, înălbitori şi câte mai câte… 8-|

     parcă ar mai fi ceva, însă…:-?…nu ştiu…data viitoare când voi deschide televizorul o să postez şi continuarea articolului ăsta…

     sunt unele reclame pe langa care trecem nepasatori, altele care ne fac sa radem, altele care ne trag de maneca si ne dau o tema de gandire, chiar si pentru 1 minut sau 2, iar altele care ne uimesc prin stupiditate, lipsa de logica si de idei. In minte acum, si, deci, si in articolul ce urmeaza, am 2 reclame; una se incadreaza in ultima categorie, iar cealalta in categoria “citeste si mori!” (la propriu!).

      dar sa o luam in ordine…sau nu! 😛

      reclamele la asigurari de prin romania nu exceleaza, in general cu nimic. Fete vesele, cu zambete lipite cu scotch, cu texte bune sau rele, dar care nu impresioneaza, nu atrag cu nimic (in cazul asigurarilor de viata) sau mini-scenarii credibile (mini-accidente, in general, urmate de luatul cu mainile de cap al cate unuia…), facute stupide si insipide de catre toata echipa de filmare, de la femeia de serviciu si pana la regizor, etc, etc, etc. Dar sa trecem la oile noastre…. Reclama de care vreau sa vorbesc este una care nu cred ca poate trece neobservata. In primul rand, dimensiunile considerabile ale printului, in al doilea rand, culoarea, iar in al treilea rand, TEXTUL! De fiecare data cand vad printul ma gandesc la bietii pensionari, care probabil ca, de fiecare data cand il citesc, au impresia ca fac atac de cord. Si hai sa elucidam misterul…… (sunet de tobe in crescendo….) este vorba de printul pentru asigurarile de viata, pensiile, sau ceva in gen (nu mai conteaza) de la AVIVA. Textul, compus din 2 fraze, este de-a dreptul morbid. “Reclama asta va mai fii maine aici. Dar tu?” (poate textul nu este 100% corect).

     OK, they got a point, da’ nu trebuie sa sperii lumea, sa provoci infarct si lacrimi babelor pe strada si nici …. Publicitarul care a conceput sloganul, clar, are mult sange rece. Sange rece si umor negru. Ideea nu este, de altfel, foarte proasta. Trage un semnal de alarma, mai ales intr-o tara in care asigurarile de viata sunt privite ca modalitate de inselare, insa mesajul mi se pare prea radical pentru o Romanie care abia acum deschide ochii catre pensii oleaca mai mari si catre speranta intr-o batranete mai buna. Nu inteleg pe deplin…adica, ei, cei de la AVIVA vor sa atraga clienti sau sa ii determine sa faca cozi la biserici pentru spovedanie? (btw, era o buna reclama pentru biserica ortodoxa, nu ca cea cu biblia….dar despre asta altadata!). Putini stiu ce este de fapt AVIVA, iar faptul ca undeva in josul printului scrie AVIVA: pensii – asigurari – bla-bla, nu mai este observat dupa mesajul socant al printului. Ar trebui stat un pic la masa cu lumea si explicat de la A la Z cine este compania, ce vrea, ce face si apoi care-i faza cu “unde vei fii poimaine?”. Mi se paruse mai onorabil printul cu “Oare tu vei imbatrani vreodata?”; adica, chiar daca, tot asa, lumea habar n-avea exact la ce se refera, insa the side efect ar fi putut fii o mai mare intelegere acordata batranilor… Anyway, ce-i mult nu-i bun….

     trecem de la print la tv, unde, ieri, in decurs de maxim o ora, mi-a fost dat sa vad de doua ori un spot absolut care sfideaza toate regulile de bun simt. O idee proasta, grosolana, cu o realizare “cheap – shity”, cu montaj de 2 lei, la propriu (reclama are cred 20 de secunde, si ca sa o prelungeasca inca putin, la un moment dat, intra in reverse….. 😮 ), cu niste mixaje ingrozitoare, si lista poate continua la nesfarsit.

     Spotul incepe cu o pereche jumatate de picioare filmate pe sub masa, care au pantalonii in vine (este vorba de perechi de picioare masculine) si cu picioarele mesei care se vad ridicandu-se. Cadrul 2 ne prezinta o mana de barbati in jurul unei mese, barbati care trec (clar!) prin “middle-life crisis” si care dau din maini ca trenuletul (va amintiti cum face locomotiva? 😛 ). Masa este in continuare in miscare…. Intrebarea care se naste este “ok, masa se misca iar astia au mainile in aer?”. Sa revenim la primul cadru…. si sa ne aducem aminte de pantalonii in vine….AHA! probabil ca daca va zic ca pe masa se afla intinsa o domnisoara cu un zambet de proasta, o sa va prindeti exact de ce fel de forta beneficiaza voinicii nostri libidinosi (imi cer scuze pentru cuvant, dar dupa 2 vizionari ale reclamei, asta e concluzia finala). An the winner ( cu dublu sens…. ;;) ) iiiiiiiiiiiiiiis…….. Maraton, un fel de Viagra autohton, banuiesc (nu am de unde sa stiu, nu folosesc si nici nu planuiesc 😛 ). Nu stiu daca vanzarile vor creste dupa vizionarea reclamei, insa hohotele de ras intr-o zi clar se afla in urcare. Macar atat!

to fly low…or not to fly at all

Posted: July 31, 2007 in aberatii

     …cam asa se rezuma experienta de zbor a marii majoritati (ca, deh!, cine isi permite sa dea salariul pe o luna sau chiar 2 pentru un zbor mai de doamne-ajuta?).

     Auzisem io de prin stanga, de prin dreapta cam ce presupune zborul cu un low-cost (cu companii aeriene no-low-cost mai avusesem ocazia sa zbor…) si ma pregateam pentru cam ce e mai rau. (imi soptise mie cineva acum cativa ani, vreo 2-3, ca unele dintre avionele low-cost erau si low-maintenance… :-SS ). Primul lucru pe care il observi cand zbori (sau te pregatesti sa zbori) cu un low-cost este lumea care te inconjoara si ai impresia ca multi au gresit adresa si in loc sa mearga in piata sa formeze acolo o coada la stiu io ce, au ajuns la aeroport, unde, conform obiceiului, formeaza cozi…cu 1 ora jumatate inainte de imbarcare! :)) eh, e bine, in loc de canale de televiziune cu programe de comedie, am comedie live in fata ochilor!

     Punctul nr 2: bilete fara locuri alocate; adica, multimea obisnuita cu Bucurestiul nostru drag unde arunci sacosa ca sa prinzi loc in autobuz pentru tine, sot/sotie, copii, nepoti si un vecin-doi, acolo, se simte ca acasa si deci se imbulzeste la imbarcare, la intratul in autobuz, la urcatul in avion si, e v i d e n t , la ocupatul locurilor. Ok, am inteles ca nu servesc mancare in avion, e low-cost, si oricum in 2 ore, nu moare nimeni de foame, insa 2-3 litere netiparite pe bilete inseamna atat de mare economie? ASA se face diferenta intre low-cost si restul? Sau este spectacolul multimii care se calca in picioare atat de amuzant incat se justifica lipsa locurilor trecute pe bilet? si daca da, cine’l priveste?

     In rest, diferentele sunt poate justificate datorita reducerii costului bileului (ma refer aici la bautura si mancarea contra-cost si lipsa castilor pentru radio), insa biletul fara loc atribuit mi se pare doar o chestie de amuzament, gandita intr-un moment de plictiseala al celor care lucreaza la liniile aeriene low-cost.

     pentru majoritatea dintre noi, zgomotul a devenit un mod de viaţă: claxoane combinate cu frânturi de înjurături, televizorul, muzica mereu pornită în vreun aparat de radio, etc. Ne-am obişnuit cu un continuu fond sonor, nu contează calitatea, cantitatea şi nivelul de stres pe care ni-l produce; fond sonor menit să acopere nu ştiu ce… pauzele de gândire, prezenţa cuiva, pauzele incomode dintr-o discuţie…

    câte minute pe zi avem parte într’adevăr de linişte? de liniştea aceea limpede în care “auzi musca”?

    caut uneori, inconştient, locuri în care nu te auzi decât pe tine, locuri în care dacă încerci să gândeşti să îţi poţi auzi gândurile…

     azi aş fi vrut la un moment dat un buton de volum “universal”…un buton de volum care să scadă volumul întregii străzi (şi mă refer, totuşi, la magheru…), al maşinilor, claxoanelor, înjurăturilor, paşilor şi vorbelor, al scârţâitului de roţi şi negocierii de preţuri, al mişcării uşilor şi scaunelor…. aş fi vrut ca măcar pentru un minut, tot zgomotul să dispară, toată lumea să amuţească… un moment de comemorare al liniştii pierdute!

     deci…..shhhhh! :-$ (visez…)