Ti se face vreodata sila privindu-te in oglinda si gandindu-te la cate maini, cate buze ti-au pipait trupul în ultima lună, ultimul an… ultimul gând? Te priveşti vreodată şi simţi nevoia să te schimbi cu altul? Cu unul mai pur, mai cinstit cu sine şi cu cele din jurul său? Priveşti vreodată la cea alături de care rămâi după toate infidelităţile şi îţi e milă de ea? Simţi vreo compasiune pentru starea în care aţi ajuns, degradarea în care v-aţi lăsat târâţi unul de celălalt şi din care nu vă desprindeţi? Îţi asculţi vreodată gândurile? Nu cele pe care le formulezi şi cu voce tare când îţi atragi următoarea pradă, ci cele pe care le sugrumi zi de zi, seară de seară, amantă de amantă… Ce-ţi spun ele? Îţi dau dreptate în rătăciri sau în reîntoarceri?
Şi privind trupurile goale ale amantelor trecute şi viitoare, nu te cuprinde niciodată sila? Nu simţi repulsia minciunii şi a golului interior? Nu simţi minciuna în care te avânţi şi în care le arunci pe cele mai multe dintre ele? Îţi e uşor să priveşti in fiecare zi înainte, la alta şi iar alta, pentru ca apoi să îţi pui capul în poala „iubitei”?
Cum poti sa nu simti la fiecare ora nevoia sa speli păcatul în care zaci? Cum poţi să îţi duci viaţa liniştit mai departe, fără silă, fără milă, fără disperare? Cum de îţi e ţie aşa uşor şi nu mie?
